AdverSize Matters – Ueb Dizain Iz Pis Of Cheic

Cristina

Posted in Ego, Marunt by adversize on Martie 18, 2008

Daca absolvirea unei facultati inseamna instalarea independentei in anumite privinte, atunci Cristina simtea din plin asta la mai multe nivele, in functie de activitatile pe care le desfasura constant in Iasi de la o vreme. Poate parea curios unui outsider observand tabieturile pe care ea si le-a autodezvoltat in solitudinea ei, cum este periatul parului in exces duminica seara, dupa ce a fost sa vizioneze saptamanalul film la Republica, insa Cristina, dupa 3 ani de la terminarea facultatii si activitate in diverse ONG-uri si organizatii bazate pe profit, din plictiseala sau din alte motive care variau in functie de anotimp, bani si chef, a simtit nevoia unor deprinderi, unor activitati personale care sa ofere oarecum o siguranta, care sa reflecte intr-o masura cat de cat constanta un lucru sigur, care nu se schimba de la o zi la alta, cum e taxa auto sau Declaratia de Independenta a Provinciei Kosovo.

Cristina are 26 de ani, e mica de statura si nu stie sa lupte pentru ceea ce isi doreste. Clacheza des desi nu atat de tare incat sa se piarda de sine de tot. Pierde lucruri si uita deseori unde si-a lasat cheile sau rujul de un rosu carmin. Mama ei, Georgiana, are cercei mari de aur in urechi si e o femeie plina de vise si sentimente nobile. Seara, inainte de culcare isi intinde pe fata laptisor de matca si apoi se schimba intr-un kimono de un albastru rapitor apoi se furiseaza in pat langa sotul ei intreband in soapta, de fiece data, “oare ce face Cristina? E bine acolo?”. Cristina e bine. De obicei nu simte nimic, isi aplatizeaza orice sentiment de teama de a nu se simti prea singura sau sa o cuprinda, ca inainte vreme, o stare apasatoare de insignifianta si tristete nejustificata, un soi de depresie fara fond si fara sfarsit care dureaza cate 3 saptamani sau si mai mult cateodata. In fiecare dimineata, inainte sa plece la serviciu, isi priveste cateva minute colectia de CD-uri originale, ca si cum ar vrea sa se asigure ca niciunul nu lipseste din rand sau sa le spuna, fiecaruia in parte, “la revedere, dragul meu”. De ce a investit atatea sentimente in colectia aceea de CD-uri nici ea n-ar fi putut spune. Le asculta cateodata de dimineata pana seara cand are timp si le mangaie cu privirea foarte atenta, prin minte trecandu-i amintiri de pe vremea liceului, din Braila, cand mergea pe faleza cu prietenii si se inghionteau si radeau nepasatori. Acum gata. Se vrea o femeie serioasa cu perspective marete, un viitor stralucit asezandu-i-se enorm in fata picioarelor ei, gata sa fie incalecat si dominat. Ea stia ca are mult de muncit si de tras pana i se vor indeplini visele, insa mai stia si ca visele ei nu tintesc prea sus, iar asta o cam dezamagea. Pentru ca, isi spunea, cum dracu sa tintesti prea sus cand nici nu stii incotro s-o apuci sa nu te simti ca dracu si singura si neprotejata si atat de libera in alegeri incat pare ca nu mai exista nimic bun de ales? Si se simtea derutata de cele mai multe ori fara sa gaseasca, sa stabileasca clar ce anume o deranja sau o punea in stituatia de a se simti derutata. Cateodata toate mergeau struna, seful nu facea gura mare, colegele erau dragute si incetau sesiunea de barfa si de intepaturi iar soarele parea ca straluceste mai viu si capul nu o mai durea. Alteori toate se aratau ca dracul, nimic interesant, nimic bun de ales, seful era cu curul in sus, mofturos si nesatisfacut de nevasta-sa, cu gura mare si pus pe cearta. Colegele, toate, ciufute, barfind pana si o vrabie nenorocita care a indraznit sa-si puna piciorusele pe pervazul sediului lor din Piata Alexandru. Capul… dezastru. O durere ascutita, de nerezolvat, ca si cum cineva i-ar fi trecut o andrea prin craniu in mod repetat, sadic. O durea ingrozitor capul mai ales cand, sosita acasa de la servici, dupa o zi teribila si fara nici o satisfactie profesionala, nu reusea sa adoarma desi a stat in cada mai bine de jumatate de ora si a citit putin din Sartre si chiar a mancat o ceapa intreaga, convinsa ca macar asta ar trebui sa exercite un cat de mic efect. Si se chinuia cate doua, trei ore sa adoarma, se sucea si rasucea in pat, prin minte ii treceau mii de ganduri, legate de Georgiana, mama ei, de cunostintele ei, de lipsa unor rezultate pozitive la medicul de familie, legate de cate un contract incheiat in beneficiul unui prieten de-al sefului ei, legate de ea, de singuratatea ei, de dorinta de a iesi in lume, de a fugi de toate, de a lua cocaina numai sa se desparta de Cristina cea zilnica, monotona, prinsa intr-un angrenaj obositor si imbatranitor, toate, toate, fara un sfarsit clar, bine definit. Intr-un final adormea, chinuita si transpirata toata, cu ochii usturand-o si capul lovit de aceeasi durere fara sfarsit chiar si dupa pumnii intregi de hapuri ingurgitate. Cristina a inceput sa aiba aceste dureri de cap din anul II de facultate, dupa prima sesiune, din iarna. Dupa ce a terminat cu ultimul examen si a aflat rezultatele, care erau pozitive, a iesit cu prietenii la o bere si a baut toata noaptea, ca sa sarbatoreasca, la inceput, notele bune capatate, iar apoi de dragul bautului cu cei cunoscuti si saruturi furise si atitudini de bravada, de falsa nepasare si confort. A ajuns acasa dimineata, pe la 7, iar a doua zi pe la pranz, a inceput sa o doara atat de tare capul, cum niciodata inainte nu a mai simtit asa ceva, niciodata nu a mai patit sa se trezeasca dintr-un somn de mahmureala direct intr-o stare atat de cumplita. Si durerea a tinut cateva zile, timp in care a frecventat toate farmaciile din apropiere sa se aprovizioneze cu Algocalmin si Nurofen si orice alt remediu care putea sa calmeze durerea atroce pe care o simtea. Dar durerea nu disparea si ea dormea doar cateva ore intr-o noapte si tot timpul se simtea sfarsita, gata sa lesine, sa clacheze fizic. De atunci a facut zeci de controale si vizite la doctori insa nimic ciudat sau anormal nu a reiesit la analize. Durerea revenea, cateodata o data la o luna, alteori mai rar, in functie de gradul de stres si nervi pe care ii capata la servici sau chiar singura, luand-o razna in casa, de nagasit, de nevazut cu zilele…

A trecut mult timp de cand nu a mai avut pe nimeni pentru ea, nimeni pe care sa iubeasca, pentru care sa se culce mai tarziu sau sa gateasca ceva sui, ciudat. Si de cele mai multe ori asta o apasa. Ce e drepta, nu are nici destul timp sa iasa, sa construiasca o relatie normala, in care partenerii sa se dedice unul celuilalt, dar totusi, are nevoie de asta extrem de mult, are nevoie de sex, de mangaiere, iar sa stie ca cineva o asteapta acasa chiar si cu o portie de cartofi prajiti facuti doar pentru ea ar bucura-o enorm si ar fi sarit in bratele lui ca un copil fericit ca si-a primit cadoul ala dorit multa vreme. Dar niciodata nu e nimeni acasa la ea. Nici macar un caine nu are, nici nu se omoara cu animalele de casa, dar nici nu ar avea destul timp pentru un animal de casa. Pana si acela are nevoie de atentie, de afectiune, de cuvinte adresate in directia lui, iar ea isi ia si acasa contracte si facturi si uneori termina tarziu tare treaba si e atat de obosita incat nimic nu o mai poate sensibiliza.

Cateodata, cand iese in oras in week-end, mai cunoaste cate un tip pe care il considera misto, sau de treaba sau mai zalud, mai imaginativ, mai sexy, mai ciudat, mereu altul si mereu ajunge in 20 de minute sa nu se mai simta atrasa de el, iar asta o pune pe ganduri. Oare si-a pierdut interesul pentru barbati? Sau poate, datorita stresului, oboselii sau starii ei de rahat i-a scazut libidoul intr-atata incat sa nu mai poata accepta in intimitatea ei un barbat? Si raspunsul nu vine aproape niciodata. Nu si-l da, nu vrea sa-l stie, mereu il ocoleste si-l alunga, ca pe o piaza rea, de neconceput. Oricum ar fi, stie ca are nevoie de atingere umana, de sprijin sa ofere si sa primeasca, are nevoie de mai putina independenta si solitudine. Nu e vorba ca nu are prieteni. Acum are cativa. Are si amici. Nu prea de incredere si nu prea stabili, insa sunt acolo, fiinte vii, cu dorinte ca si ea, cu probleme de rezolvat sau povesti de spus. Intotdeauna e bucuroasa sa asculte povestea cuiva, macar cat sa uite de a ei, care nu are urcusuri sau fluctuatii importante decat la salariu, cand nu se poate decide in ce sa investeasca banii mai cu cap. Niciunul din tipii aia pe care ii cunoaste nu pare sa fie stabil, sa fie capabil sa ofere siguranta sau sa treaca peste atatea greseli pe care singura si le vede dar nu are pentru cine sa le remedieze. O data, cand a baut cam mult whiskey cu energizant, a cunoscut un tip interesant, Robert se numea, care avea ochii oblici, de asiatic, niste ochi minunati si adanci. L-a luat acasa, a facut dragoste cu el, au luat micul dejun impreuna dimineata apoi l-a scapat. Robert s-a speriat de cate avea ea de spus, de curiozitatea ei bolnavicoasa in ce priveste dependenta de alcaloizi si efecte, s-a speriat de firea ei aruncata fara nici o prevedere asupra oricui ar fi binevoit sa sta o ora langa ea si sa o priveasca, sa o inteleaga. Si ea a inteles ca e nevoie de mai mult decat sa fii deschisa si corecta fata de celalalt, de mai mult decat sa te arati dipusa sa oferi afectiune. E nevoie sa capeti increderea celuilalt prin tocmai acea siguranta pe care atat de mult ea a cautat-o la ceilalti. Acea siguranta a zilei de maine impreuna cu el cand stii ca nu te va trada pentru o prostie sau nu va renunta cand tu nu te poti ridica de jos de durere sau angoasa profunda, de disperare. Esecul acesta a descurajat-o si mai mult si cu atat mai greu a reusit sa construiasca o relatie cu cineva, fiind urmarita de gandul esecului din start. Asa ca s-a concentrat si mai mult asupra lucrului, asupra serviciului si maririi constante de salariu, a evolutiei in functie. Ce e drept, prea departe nu a ajuns, inca e tanara, mai are de tras, de suportat si de zbatut. Insa poate spune ca se cunoaste o diferenta semnificativa fara de primele luni, cand era tratata ca o sclava si nimeni nu vorbea cu ea de parca avea tifos exantematic. Zilele acelea s-au dus, duca-se dracului cu tot ce au continut, atat de otravitor pentru felul ei de-a fi.

Cristina e constienta ca nu e o felie de geniu si ca posibilitatile ei mentale sunt limitate. Stie de asemenea ca nu poate ajunge prea sus cu job-ul pe care il are acum si ca nevoia de avea pe cineva in viata ei devine tot mai acuta, mai stringenta. Toate acumulate nu sunt prea impulsionante si viata ei pare dezastruasa desi nu e chiar asa.

Vineri seara, obosita si cu degetele tremurand de frig, a iesit in oras. Era devastata. Tatal ei a suferit un atac cerebral si ea nu stia ce sa faca, cum sa reactioneze. Nu se simtea bine deloc dar nici nu era in stare sa spuna ce se intampla cu ea, unde-i sunt gandurile si cat de tare ii bate inima. Pentru cateva secunde avea impresia ca inima-i a incetat sa mai bata, ca, obosita si ea si derzradacinata de sine, s-a oprit si a incetat sa mai vrea ceva. Exact ca ea, Cristina. Doar e inima ei. Doar… Georgeta nu i-a spus mare lucru si in vocea ei a sesizat o determinare frustrata de a trai, indiferent ce se va mai intampla. Cristina, Cristina, ce ma fac eu acum? Cristina nu i-a raspuns nimic. A inceput sa planga si a stat cateva minute ca moarta, fara sa stie ce e cu ea, tintuita pe scaunul din birou. I-a inchis telefonul mamei ei in timp ce vorbea. Niciuna dintre ele nu avea nimic de spus care sa conteze dar era o nevoie naturala de a scoate niste sunete din corzile vocale menite sa linisteasca pe cealalta. Dar nu, Cristina si-a infranat deodata orice impuls. A spus ca va veni a doua zi acasa, sa fie bine pana atunci. Vor vedea ce trebuie facut. Si a inchis. Nu voia sa o vada seful ei atat de distrusa asa ca si-a luat o mina serioasa, de nepatruns si a terminat treaba. Seara a plecat cum a venit, fara sa salute pe nimeni, fara sa vada pe cineva in drumul ei. Nu s-a dus acasa ci direct in Kaze, sa bea ceva, sa planga, nici nu stia exact ce sa faca. Poate va gasi pe cineva, poate se intampla asa, ca-n filme, apare unul care intelege ca se intampla ceva extraordinar cu ea si o prinde de mana macar, sau macar o mangaie pe crestet. Doamne, cata nevoie avea acum sa fie stransa in brate, sa lesine, sa faca ceva, orice, care sa o linisteasca putin, care sa o puna jos, pe un scaun. Si nimeni, dumnezeule, nimeni pentru mine in toata lumea asta de rahat! Uite, astia doi se tin de mana, poate chiar se iubesc. Pizda ma-si! La dracu cu toate, cu viata asta de rahat si singuratatea si toate, toate…!

A intrat in Kaze, acolo zgomot, majoritatea fetelor erau zambitoare, erau calme si calde, pentru ei nu s-a intamplat nimic. Nu e tatal lor cel care a murit astazi. Nu-i doare nici in cot de durerea ei. Singura ca-ntotdeauna trebuie sa-si duca crucea, sa sufere tacand, Pastele mamii lor de dobitoci!

– O vodca cu lamaie, te rog.

A baut vodca, nimic nou, nimic nu s-a schimbat. Tot doare, tot nu stie cum sa faca sa nu se mai simta atat de apasata, de goala, de incapabila si anosta. Inca o vodca. Ptiu! Da-mi si gheata, ca e scarboasa asa!

– Salut! Eu sunt Narum. Asa ma cheama.

– Sa te fut, Naru, pe tine si toata familia ta! Ce vrei?

– Ho, femeie! Ce dracu ai patit!?

– Scuza-ma, Naruc, cum te-o chema. Doar ca n-am chef de taclale acum…

– Ok, nici o problema. Dar nu e nevoie sa fii atat de scarboasa. Pot pleca si fara asta…

– Foarte bine! Iti doresc o seara buna!

– Pa!

Si a plecat de langa ea. Ce facea Cristina? Se injura singura. De-abia a asteptat sa vina cineva langa ea, iar acum, ca a venit, i-a tras un sut in fund fara sa se gandeasca de doua ori. Nu stia de ce a facut asta. E clar ca s-a eliberat putin, dar si-a facut si mai mult rau astfel pentru ca de data asta simtea nevoia disperata de a fi luata in brate si tocmai ea si-a taiat craca de sub picioare. Nu, nu se poate. Trebuie sa-l chem inapoi. Ceapa ma-ti de bursuc! Am nevoie de tine… Narum era la o masa mai incolo, cu o bere neagra in fata, privind la un monitor unde se derula una si aceeasi reclama la Pepsi. Bullshit! Ce sa-i spun acum?

Naru, uite care-i treaba! Eu…

Narum! Narum ma cheama, femeie!

Uokei! Narum, ma scuzi. Eu am o problema. Una mare si imputita, iti spun drept. A murit taica-meu…

Si Cristina a amutit. Era prima oara cand spunea asta cu voce tare si suna ca naiba, mai mult, suna ca si cum taica-sau chiar murise acolo, langa ea. Vociferand asta realitatea aparea si mai cruda in mintea ei si tot alcoolul ingurgitat si-a pierdut efectul instantaneu. Nu mai stia ce sa spuna. Deodata ochii i s-au umplut de lacrimi, Narum n-a apucat sa spuna nimic. Cristina a izbucnit intr-un plans teribil, zguduita toata, cu parul in ochi si bratele tremurand de emotie, de oboseala, de nervi ca s-a intamplat ce s-a intamplat, de ciuda, de orice.

Tu femeie, stai jos, te rog. Uite, ia o gura de bere. Hai, putin, calmeaza-te. Nu stiu ce sa spun, a naibii situatie! Calmeaza-te, te rog. Nu mai plange, femeie…

Ma! Striga Cristina plangand. Ma, omule, m-am saturat dracului de viata asta! Crede-ma, nu mai pot, nu mai stiu ce sa fac cu mine, cu toti din juru-mi! Baga-mi-as! Nu mai stiu, Narum…!

Narum a luat-o in brate. Asa cum ea s-a dorit. Iar acum nu simtea nimic. Nu simtea ca recunoaste acel sentiment de usurare pe care inainte vreme il recunostea imediat, nu simtea nici ca e ok asa cum este, avea impresia ca nu mai simte nimic. Si lesina. Narum se sperie, nu stia ce sa faca in situatii de genul asta si striga la barman sa cheme o ambulanta, ceva. Un om de la o masa vecina il intreba ce s-a intamplat si apoi o lovi destul de tare peste obraji si-i dadu cu apa rece pe gat, pe frunte. Cristina dadea semne ca-si revine, isi deschise ochii apoi se uita in jur dezorientata.

Gata, femeie. Acum esti mai bine. Ptiu, ce m-ai speriat! Nu stiam ce sa-ti fac, cum sa te trezesc.

Lumea din jur se retrase la mesele lor, spectacolul se sfarsise. Narum o lua de brat, Cristina tot nu scoase un cuvant de cand si-a revenit, apoi chema un taxi prin telefon. Ea se urca, masina porni, insa dupa cateva secunde opri si ea cobora, facandu-i semn lui Narum, sa vina pana la ea.

Mergi cu mine!

La tine? Nu stiu…

Nu, mergi cu mine! Daca vrei mergi cu mine acum, daca nu, nu. Insa maine dimineata vreau sa mergi cu mine la tata.

Femeie, eu nici nu stiu cum te cheama, ce spui?

Cristina! Mergi sau nu?

Pai nu stiu ce sa spun… Maine…

Vino la mine, te rog. Nu vreau sa fiu singura toata noaptea.

Narum se sui in masina langa ea, pe bancheta din spate. O ajuta la coborare, cand ajunsera, sa paseasca afara apoi o urma in blocul in care locuia ea. Dupa putin timp Cristina era sub dus, plangand din nou, cu inima stransa cat un purice, cu genunchii adunati la piept, lovita de sine si de moartea tatalui sau. Acum ce sa-i spuna lui Narum? El sta pe canapea, mofluz, fara sa stie nici el ce sa spuna, cum sa reactioneze, probabil se si teme sa nu zica vreo prostie, iar ea e atat de golita de toate si atat de obosita. Intra in camera goala si-l ruga sa faca dragoste cu ea. Nu mai dorea sa se gandeasca la nimic, nu mai dorea decat sa faca dragoste, sa-si bage picioarele in toate pentru moment.

Dimineata era inca intuneric cand s-a trezit. Narum dormea. Acum simtea o oarecare rusine sa-l trezeasca, sa-i spuna sa se imbrace si sa vina cu ea, la inmormantare. Nici nu stia ce e cu el, de unde e si tot tacamul. Dar l-a trezit incet, mangaind-ul pe frunte, pe buze, cu degetele. Narum s-a trezit buimac dar si-a dat seama curand unde se afla si a inceput sa se imbrace. N-a spus nimic, parea ca e suparat sau ceva. Cristina l-a luat de brat si l-a rugat sa se aseze pe patul in dezordine, langa ea.

Vii?

Cristina…

Deci nu vii…

Femeie, stai sa ma trezesc putin. Nu stiu ce sa spun, de-abia te cunosc, nu vreau sa stric nimic, nici sa complic lururile.

E ok. Hai, ca trebuie sa plec. Pierd microbuzul.

Vin!

Vii?

Vin! Merg cu tine.

Ti-e foame? Iti dau ceva sa mananci? Fac imediat doua ochiuri, mai am putina smantana…

Nu, lasa. Nu mi-e asa de foame, plus ca mi-e ciudat sa mananc acum.

Ok. Nici eu nu mananc. Mergem?

Haide.

S-au imbracat amandoi, Cristina a incuiat dupa ei si s-au indreptat spre Vama Veche, pe jos. Afara burnita si era frig, le inghetau nasurile. Faceau pasii regulati si mari, ca si cum marsaluiau spre ceva, spre ziua de maine sau spre cucerirea unui front vechi, cunoscut. In Braila au ajuns dupa ora pranzului, nimeni nu-i astepta in statie. De acolo nu aveau mult pana la casa ei. Cat a durat drumul pana in Braila de-abia au schimbat doua, trei vorbe, si acelea silite, fara chef. Cristina nu simtea nevoia de a se mai deschide o data in fata lui si o mai apuca din cand in cand ciuda ca l-a luat dupa ea. Ce sa faca el acolo? Ce treaba are el? De ce a venit? Dar pana la urma i-au trecut toate, au apucat-o emotiile pe masura ce se apropia de blocul ei. A sunat la usa, i-a deschis o ruda nu prea apropiata, cu un neg urat in barba, ca o vrajitoare. Fara sa vrea, a considerat asta de rau augur. Apoi a vazut-o pe maica-sa, terminata, sumbra si tacuta, intr-un fotoliu, inapta sa mai comunice, sa mai planga sau sa-ti tipe durerea. Cristina s-a hotarat sa se tina tare, sa nu se lase doborata de tot, sa poata contitui astfel un punct de sprijin pentru Georgeta, care se dezumanizase si parea o leguma. Narum tacea, nu stia ce sa spuna, unde sa se aseze sa nu stea in calea nimanui. In casa era lume multa. Toti cu figuri serioase, pline de o mai mult sau mai putin falsa suferinta. Iar Georgeta, biata de ea, era goala de sentimente si simtea ca nu mai avea nimic de oferit nimanui. Cristina a tinut-o in brate minute in ir, plangand muteste pe umarul ei si mangaind-o pe par ca pe un copil ranit, cu inima franta.

A doua zi l-au ingropat pe tatal Cristinei. Era palid, cu trasaturi frumoase si cu mainile impreunate pe piept. Cristina l-a tinut pe Narum aproape de ea tot timpul, ba il tragea de maneca, ba il cuprindea de mijloc, cu ochii umpluti de lacrimi dar fara sa scoata un sunet, fara sa scanceasca sau sa dea de inteles ca e doborata. S-a facut slujba la biserica, s-au dat bani, Georgeta s-a umplut de datorii, Cristina la fel, Narum se simtea mai rau decat in toata viata sa…

Cristina trebuia sa plece la lucru, altfel isi pierdea job-ul. Era atat de nervoasa din cauza asta incat nu de putin ori l-a inghiontit si bruscat pe Narum fara motiv. Se gandea ca biata ei mama va ramane in grija unor rude care nu vor avea grija de ea asa cum s-ar fi cuvenit sau care nu au sa o inteleaga cum trebuie, nu am sa o trateze cat mai bine. Poate exagera, dar nu mai conta, voia ce e mai bine pentru Georgeta. Dar, intr-un final, nu avea de ales. Ar fi luat-o cu ea in Iasi, insa acolo tot singura va ramane aproape intreaga zi pana va ajunge ea, Cristina, acasa de la servici. De acum ce sa mai faca? A stat putin de vorba cu Georgeta, i-a explicat cum sta situatia si i-a promis ca va veni inapoi cat de curand va putea, sa stea cu ea, sa mai vorbeasca, sa vada ce mai trebuie facut, ce mai are nevoie…

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: