AdverSize Matters – Ueb Dizain Iz Pis Of Cheic

The weeping song

Posted in Marunt by adversize on Mai 20, 2008

Go son, go down to the water
And see the women weeping there
Then go up into the mountains
The men, they are weeping too
Father, why are all the women weeping?
They are weeping for their men
Then why are all the men there weeping?
They are weeping back at them
This is a weeping song
A song in which to weep
While all the men and women sleep
This is a weeping song
But I won’t be weeping long
Father, why are all the children weeping?
They are merely crying son
O, are they merely crying, father?
Yes, true weeping is yet to come
This is a weeping song
A song in which to weep
While all the men and women sleep
This is a weeping song
But I won’t be weeping long
O father tell me, are you weeping?
Your face seems wet to touch
O then I’m so sorry, father
I never thought I hurt you so much
This is a weeping song
A song in which to weep
While we rock ourselves to sleep
This is a weeping song
But I won’t be weeping long

Nick Cave

Cristina II

Posted in Ego, Marunt by adversize on Martie 18, 2008

Azi e miercuri. Am cumparat pasta de mici, cateva rosii si trei castraveti, pentru salata. Avem 5 ore pana vin astia de la Galati. Ei au spus ca aduc berea si ginul. Tot le-am facut apropos-uri, sa se lipeasca de o sticla de Bells, dar pare-se ca se fac ca ploua. Sa ploua atunci. Ne descurcam si fara rachiul lor. Maria se face incoace cu curcanul, unul normal, nu politai. Eu si Cristina am mai imprumutat cativa banuti, sa fim siguri ca o vom face lata la modul cel mai serios. Hopa! Stai, ca bate la usa careva…

Diseara e Revelionul si trebuie sa facem din asta un motiv simplu si adecvat de celebrare a imbatranirii planetei. Asa ca bem, mancam si ascultam Ada Milea pana ni se face acru. Si acru sa fie!

Maria e prietena Cristinei, Cristina e iubita mea, Marius e un fel de doua feluri, e rastaman si fumeaza hasis. Ceilalti sunt nesemnificativi pentru moment, dar conteaza in ansamblul din seara asta, pentru ca impreuna vom face in asa fel incat sa nu ne mai simtim singuri si sa radem, sa ne imbratisam, sa uitam pentru cateva ore de noi si de lume. Si vom face fum, maica, fum pana n-o sa ne vedem unul de altul, o ceata densa de iubire si uitare, de intinerire si alungarea ingerilor inspre propriul rai, sa ne lase oameni, nu entitati curioase si supuse greselilor. Marius o iubeste pe Maria si are ochii albastri, curati si intepatori. Maria nu. E evreica si tine mult sa luam in considerare faptul asta ca pe un lucru pozitiv, demn de urmat. Fumeaza Winston si are sanii mari.

Eu sunt Daian. Stiu, ca ala din scrierile (pe atunci) inedite ale lui Eliade. Ce sa fac? Maica-mea s-a hotarat la numele asta impotriva vointei mele practic inexistente. Asa ca Daian am ramas.

Tu fata, iti spun eu, toate culorile astea sunt fantastice daca stii cum sa le imbini; au chinezii un fler dat dracului la chestii de genul asta, nu stiu cum se face…

Maria, draga Maria, tu chiar crezi ca tine vreo secunda de fler sau alte bullshit-uri asemanatoare in situatia asta, spune Cristina, cu degetele infasurate in jurul paharului cu dry gin; eu zic ca mai mult tine de traditie si de modul de manifestare/evolutie a culturii orientale in timp. Uite, majoritatea culturilor orientale au o inclinatie spre kisch, cu culori tipatoare si chestii de genul asta… Nu ca ar fi de rau, insa e impregnata in mentalitatea lor, in…

Tu fata, asculta-ma, am citit deunazi o treaba legata de cultura orientala. Maria trage cu ochiul in stanga si-n dreapta apoi se apleaca, sa ii sopteasca Cristinei ceva care se vrea important si nu pentru urechile oricui. Tu, stii ca de la orientalii astia noi avem ce invata cu… stii tu, cu sex-ul, cu pozitii, kamasutre, treburi? Pe bune iti spun, e tare faza. Eu am incercat, sa vad poate se pricepe Marius la treburi de-astea, ca ma combin cu el… Si Maria arboreaza un ranjet foarte nefeminin, cu degetele mainii stangi deasupra sprancenelor.

Pe la 6 si ceva au venit si cuplurile din Galati. Cam obositi, dar nu a contat pentru mine prea mult starea lor, i-am pus imediat la curatat cartofi.

La barabule cu voi, necioplitilor! Ati adus bere? Gin? Hai, ca gin am mai luat si noi… Dar un rachiu, ceva?

Astia arunca zambete largi in stange si-n dreapta, se dezbraca, fac cu ochiul, se strang in brate, o pipaie pe Cristina pe fund, eu ridic o spranceana si dau drumul la cativa dumnezei si cruci asupra lor, apoi barabulele se fac de se curata sub cutitele manuite de ei si treaba pare sa prinda forma. Andone, unul din cei veniti, intreaba care dintre toti cei de fata stie sa faca o salata biof. Eu, ca sa nu las sa treaca faza fara sa ma dau mare, il corectez, ca nu asa se pronunta si cu siguranta nu se scrie cum crede el. Dar se vede treaba ca nimanui nu i-a pasat de corectitudinea cu care se pronunta/scrie vaca in limba franceza, asa ca am recunoscut ca stiu eu sa fac salata lu’ peste. Cristina a facut cheta, a coborat jos si a cumparat carne de vita de la singurul magazin deschis si alte condimente dracoase. Ptiu! Seara se anunta voioasa! De ce nu? Meritam, that’s for sure! Deci rachiu? Anybody? Yup, este! Bravo! Asa mai merge!

Ca de nu, va bagam in mama voastra de golani!

Hai cu rockul, nene! Ieeee! Spune Dodo karaoke-man, cu cartoful intr-o mana si cu degetele intr-un model clasic de salut al rockerilor. Ua, da’ tu n-ai ceva Maiden? Ca sa mearga curatatul mai lejer, ce dracu!

Este, nene, stai flex! Vezi sa nu te tai, ii raspund. A, si vezi ca printr CD-uri ai sa gasesti Maria Mena. Scoate, rogu-te, Cd-ul si-l pune mai aproape de computator, sa ascult si eu ceva dup-aia.

Da, sa traiti! Da’ ce dracu e asta? Tu ce pula mea aculti, ua? Mambo? Ce e asta?

Dar nu m-am mai obosit sa-i raspund. Maiden isi facea datoria cu „Don’t look to the eyes of a stranger” si lumea care curata la cartofi, care isi facea toaleta ca pentru o nunta, care se scobea in dinti (asta eram eu, dupa ce am pus carnea de vita la fiert), care acompania trupa de britanici, asta fiind karaoke-man, Dodo, cu gura pana la urechi, ragand din toti rarunchii ieeeee!!!

Azi e miercuri. Seara. Marius a facut un joint ca pentru doborat un cal si l-a dat la posta. Cristina e high, danseaza pe Maria Mena intr-o visare continua si-mi trimite cate un sarut spre bucatarie cand si cand, cu ochii obositi si inima palpitand de fericire. Lumea s-a asezat pe baut, facem tortul mai tarziu. Eu fac maioneza si cant odata cu Maria Mena, sa o ajut sa-si trimita mesajul in lume.

Daiaaan! Ua, Daian, ma striga Milla, sotia lui Andone, spune tu, de cati psihologi e nevoie ca sa insurubezi un bec? Si rade zgomotos, binedipsusa de hash-ul lui Marius.

Nu stiu, tu! De cati?

De unul, ua, dar trebuie ca becul sa vrea cu adevarat! Si rade de-i sar capacele de nestiinta mea si ca m-a prins cu mata-n sac ca nu stiam bancul. Na-haha!

Da-te dreacului cu dumele astea! Ajuta-ma cu maioneza asta, pun cat putin ulei cand iti spun eu. Hop! Ajunge, bre, fumeie!

Da’ de un’ sa stiu, ua? Io pun, pula mea!

Eh! Du-te, cheama pe Cristina! Esti bearca, nu stii nica! Ma mir ca te-a luat asta de nevasta!

Ete na! Boule! Cristiiiinaa! Fa-te-ncoa! Te cheama pletosul tau! Cred ca vrea sa v-o trageti in bucatarie…Na-haha!

Cristina vine, cu ochii injectati si in pas de dans, la bucatarie. Ma ia in brate, frumoasa, alba si marunta, imi mangaie fata si apoi ma intreaba ce s-a intamplat. Apoi ma ajuta cu maioneza naibii. Apoi rade intruna, cu ochii mari si ne-limpezi, atat de dragi mie. Imediat termin cu salata, imping usa bucatariei cu piciorul, Cristina imi trage toalele de pe mine, eu ii raspund cu aceasi viteza si chef si ne intindem pe masa, nebuni, cu farfurii in jur, cu zgomote de pahare si indragostiti ca nimeni altcineva. Facem dragoste acolo cateva minute, apoi ne iubim in alte pozitii, nepasatori, cumplit de frumosi in daruirea noastra. In jurul sanilor ei mi-am petrecut palmele, atent la nimic decat schimbul nostru de energii si gemete, i-am sarutat fruntea, buzele, umerii, mirosul, existenta, patosul, nebunia, toate cate se aflau in ea, in aerul din jur, in noptile in care asteptam disperati sa ajunga trenul, sa ne vedem, sa ne simtim, sa ne iubim pe podeaua din camera de camin, uitati de lume si de noapte. In linia fetei ei nu mi-am gasit doar rostul si dorul de a fi, mi-am gasit eu-l ala pe care ti-l cauti o viata intreaga uneori, mi-am gasit increderea in mine si varful cel mai de sus al fiintei mele, acolo mi-am ascuns toate darurile, toate fortele si chinul, acolo m-am lasat desoperit fara teama de a fi lovit, de a renunta de oboseala, de tragedii si nepasari, acolo, in jurul buzlor ei m-am recunoscut pe mine si intre sanii ei am gasit impacarea cu mine, cu lumea, cu toate care ma framanta de ani de zile si imi rapesc somnul si linistea si orele de ratiune si haos ordonat, omenesc. In beatitudinea mangaierilor i-am spus cat o iubesc si ea zambea, pierduta in erotism si feerie. Nu ne-a mai pasat pentru o vreme de cei de dincolo, din camera. Furam din plamadirea nostra ce era mai bun, cunoasteam granitele si le depaseam, fara rusine, fara spaime sau temeri nejustificate, fara temeri pentru ziua de maine sau de ce ar fi spus si un dumnezeu despre noi. Eram doar eu si ea, liberi de orice constrangere lumeasca sau de rautatile din jur. Pluteam, lume, in ciuda ta, in ciuda loviturilor tale, in ciuda suturilor oferite noua, in ciuda ingustimii tale fizice si rationale. Curand ne-am terminat amandoi, grabiti sa ne imbracam si simtindu-ne cai do adolescenti sui, pusi pe fapte mari fara sa le pese de lipsurile din buget sau foamea de cunoastere. Zambeam hoteste, fara nici un strop de vulgaritate si ne priveam in ochi imbracandu-ne lasciv, aratandu-ne, unul altuia, cate un san, cate o portiune de fund sau altceva. Si apoi radeam zgomotos, jucandu-ne ca niste copii prosti si zurbagii. Si, doamne, ca frumoasa esti, femeie!

Daian, ua, da’ haideti incoace astazi, ca ne prinde Anul Nou separati, ascunsi prin cotloane, ua, spuse Milla prin usa de la bucatarie.

Venim, femeie, vezi-ti de treaba! Doar nu credeati ca beti tot fara noi. Mai are Marius ceva bun?

Haida-de! Are, da’ a spus ca nu scoate pana nu suntem toti.

Apoi venim, da-te incolo cu gura ta!

Am deschis usa cu tava cu salata beuf gata aranjata, ornata si tot tacamul. In sufragerie toti dansau pe System Of A Down, agitati, transpirati si pusi pe glume. Intre timp careva a coborat si a cumparat si prajituri argumentandu-si actiunea cum ca avea chef de sus de fapt, dar cand a vazut si prahiturile…ee, ce Revelion este daca nu sunt prajituri?! Si i-am dat dreptate, pentru nu erau luate din banii nostri, ai Cristinei si ai mei. Ca noi si-asa stateam ca naiba cu paralele si nu ne suradea o cheltuiala prea mare nici macar cu ocazia Revelionului. Deja bani imprumutati…eh! O scoatem la capat. Suntem copii mari, cu responsabilitati and shit si ne putem rationaliza modul de viata. Mirel, tot din randul celor veniti din Galati, era cam beat si l-a apucat cearta cu prietena lui. Andone l-a temperat repede, are darul vorbirii si stie sa apese c buton trebuie ca sa fie bine. Insa prietena lui s-a cam suparat si asta a cam taiat din cheful tuturor. Fie! Eu si Cristina eram in rai cu toate cele ptrcut, nu ne durea nici in cot daca astia se cearta ca blegii sau nu. Eram bine, asta conta. Stiu ca e putin cam egoista treaba, dar daca e sa stai dupa fundul lor toate noaptea cu pretntii de gazda serioasa, mori de plictiseala sau te apuca damblalele intr-un final cand vezi ca nu o mai scoti la capat cu oamenii beti. So…fuck it! Care are de simtit bine, sa o faca civilizat si sa aiba grija sa nu strice cheful nimanui. Care nu… Nu! Eu am sa-mi dau silinta sa fie totul cat mai ok, dar nu am de gand sa ma impusc daca cineva nu vrea si pace sa se simta bine cateva ore macar. Marius a mai pus de un joint, al fel de tare si la fel de molesitor in cele din urma. Am bagat si eu, cu putere in plamani, pana am simtit picioarele moi, instabile si reci. Si, uuu, merge treaba! Am luat-o pe Cristina in brate si am dansat ca doi oameni beti si nestiutori un tango celebru. Noi dansam, noi radeam. Curand am inceput sa radem din toate nimicurile posibile si gaseam motiv de amuzament in absolut orice. Nice, spunea, Dodo – karaoke. El radea cel mai tampit posibil. Ba se oprea din senin, ba o lua de la capat, ba il apuca filosofia, ba geologia, ba nu mai stiu ce dracarenie ii mai trecea prin capatana. Rachiu! Da, da, da! Na, na, na! That’s what I’m talking about, mate! Rachiiiu! Sa bem, fratilor, pana la moarte! Dar nu ca sa murim. Atmosfera a devenit foarte incinsa, toti veseli pana la dumnezeu, toti haiosi si pusi pe distractie. Se dansa, se vorbea, se tacea, se.. de toate! In scurt timp cuplurile se retrageu prin toate incaperile, colturile si zonele ascunse privirii directe sa faca sex, sa se iubeasca, sa faca dragoste, sa se piarda de ei, sa se goleasca de lume si intuneric si stres si griji si toate.

Ba, da-te-n pula mea! Rage Mirel, carpanos. Eu stiu sigur ca astia de la Theatre of Tragedy au luat-o pe una de rahat in trupa lor. Albumul tre sa iasa curand pe piata, dar ai sa vezi ce varza e vocea tipei. Nu se compara cu Liv Kristine nici pe ma-sa! Pe bune, ba!

Era o discutie aprinsa chiar inainte sa ne punem bauturi in pahar spre a ciocni trecerea in noul an, despre noile directii si schimbari din trupele consacrate, discutie la care participau aproape toti, cu gusturile lor si cu directiile proprii in materie de muzica si stil de viata. Cristina si fetele se tineau mai deoparte dar subiectul era intersant si pentru ele.

– Ua, gata! Mai avem 5 minute pana la orgasm. Pregatiti-va paharele! Ne-am pus toti bautura in pahare, fiecare ce a dorit; 10, 9, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1….uuuuuuu! La multi aaani!!! Happy new year, fukers!! Am inceput cu totii sa ne luam in brate, care cu cine apuca, sa facem o hora, sa ne batem pe spate amical, incurajator! Unii isi puneau dorinte ascunse in gand, Marius isi tinea mana pe fundul Mariei, eu eram sarutat de zor de Cristina, care parea ca a ajuns in al 9-lea cer, gata sa explodeze de-atatea endorfine eliminate in organism, de atatea emotii si circulatia sangelui prea agitata, hormonii prea deranjati, lumina prea puternica, strangerea bratelor mele prea calma si atenta…

Visam candva ca ma voi plimba printr-un parc anume, intr-un oras anume (nu am sa spun aici care), cu o ea de mana, atent la culori si la formele pe care razele soarelui, trecand printre crengile copacilor, vor juca copiii sotron, nstiutori de fricile si angoasele omului modern. Iar ea va fi aceea pe care toata viata am asteptat-o, va fi aceea pe care atat de mult mi-am dorit-o si a venit, m-a gasit, m-a tinut strans langa ea, curioasa la miscarea ochilor mei inspre vest, inspre alte lumini, mai curate, mai simple, mai putin dureroase. Si Cristina, cu palmele ei asupra crestetului meu, e ea. E acolo, gata sa ma prinda de umeri cand cad, gata sa stearga faianta inainte sa-mi las capul sub apa, in nestire de mine si de toti.

Uite, a venit Anul Nou. Nu sunt mai mandru, nici mai frumos. Nu sunt nici mai dorit de alte drumuri, de alte vremuri si ceruri. Mi-au ramas aceeasi ochi, aceleasi gesturi, am aceleasi griji si spaime. Dar o am si pe ea. Si asta schimba totul, schimba modul in care, tacut, privesc ecranul televizorului seara, speriat de fluctuatiile valutei pe piata romaneasca sau Tina Turner isi anunta moartea prin euthanasiere on-line. Faptul ca e ea acolo dimineata cand ma trezesc, langa mine, faptul ca nu ma respinge cand clachez, singur si futut de greseli si ratari personale, ca nu ma vrea broken doar pentru ca am gresit sau pentru ca, fara sa-mi dau seama, am ranit-o, toate astea imi modeleaza existenta altfel. Si altfel sunt toate cand nu mai stiu ce sa fac sa fie bine iar ea ma ia de mana si ma priveste in ochi si-mi propune, zambind, sa facem dragoste si sa ne gandim apoi impreuna, nu singur, nu singur niciodata. Crezi ca poti intelege de ce mancarea are alt gust cand nu o mananci singur, pe o canapea veche, lipit cu sira spinarii infrigurata, de speteaza tapisata? Crezi ca poti intelege de ce orele nu se deruleaza la fel cand, furisat in pat pe intuneric, stii ca te asteapta ea acolo, gata sa te atinga pe frunte mamoasa, cu ochii semi-inchisi? Crezi ca poti? Stii cum e sa nu te arunci in gol de la etajul 6 intr-o dimineata de august tarziu, dupa ce te-ai pierdut de tine si ti-au fugit celulele sanatoase din organism de spaima unui razboi in mintea ta si ai ramas pe pervaz, tremurand de frig si nesiguranta, iar acasa, intr-o camera plina de lumanari arzande si betisoare parfumate te asteapta ea, gata sa te prinda inainte sa cazi de tot, sa nu mai fii, sa dispari, ca un fum dureros si sobru? Nu cred ca stii. Si de aceea incerc sa-ti spun ca diferenta dintre cu ea si fara ea e cruciala, atat de importanta incat poate determina daca tu vei rade cand te vei trezi dintr-un cosmar ingrozitor in plina noapte sau vei cadea intr-o stare de profunda anxietate si vei fi bantuit zile in sir de imaginile visate, de sentimentele atat de pline pe care le-ai simtit doar cateva minute intr-o noapte…


erica jenning – it’s a lovely day

Delicat

Posted in Ego, Marunt by adversize on Martie 18, 2008

…Ai avea impresia ca printre firele de par si-a pus petale colorate viu, cu mirosuri orientale, straine. Toate glumele unei fetiscane par mai pline de intelesuri cand observi cu cat bun gust se imbraca si devii intimidat fara sa vrei de tonul vocii ei, de mirosul ei, de felul in care merge… Eu aveam buzunarele umplute cu cutii de Nurofen, ma dureau dintii ca dupa prima nastere, iar ea, jumatate zambind, jumatate trista, se holba cum imi luam cate 4 pastile in pumn pentru ca mai apoi sa le ingurgitez rapid, temator ca nu cumva sa simt vreun gust. Avea ochii obositi si pleoapele pareau ascunse de lumina de multa vreme. M-a invitat sa iau o gura din paharul ei cu cafea, sa pot inghiti mai usor pastilele, dar mi-a fost rusine instantaneu, fara sa-mi dau seama de ce, asa ca am refuzat politicos, cu capul usor aplecat intr-o parte. Ea a zambit de tot de data asta. N-avea dintii regulati, iar asta mi-a placut enorm de mult, in capul meu se faceau asocieri multe si cred ca m-am albit putin la fata, insa tare as fi vrut sa o intreb cum o cheama, sa-i stiu tabieturile si parfumul pe care il foloseste si daca ii place sa mearga la teatru sau in cluburi unde junkheads se imbiba cu Ketamina si minimal si se danseaza pierdut, fara limitele obisnuite, intr-o larga disperare satisfacatoare, auto-multumitoare. As fiu vrut sa stiu cati ani are sau daca e iubita sau daca tace zgomotos atunci cand se simte cumplit de singura si merge pe jos spre casa, injurand cate un dobitoc ras in cap. Dar, asa cum fac eu de obicei, tac spre ne-simtire, si uit ce caut in locul in care ma aflu in acel moment si… multe, nu mai stiu.

N-am intrebat nimic, dornic sa scap cat mai repede de sub privirea ei. Mi-am terminat cornul cu ciocolata, am fumat o tigara la foc rapid, m-am ridicat fastacit si am plecat. Nici nu m-am uitat inapoi, sunt sigur ca ma fixa inca.

Intr-o duminica dimineata, februarie si frig, eram in Bazar, Nicolina. Lume multa, CD-uri cu Tom Jones si manele. “Doriti ceva?” “Spuneti, va rog” “Cu ce pot sa va ajut?” “Cauti ceva anume, baiatu’?”. Nu doream nimic, doar ma uitam. Nu stiam daca vreau ceva, venisem doar sa nu stau acasa. Somnul ma parasise dinainte sa coboare lumina peste ferestre si la prima licarire m-am incaltat si, cu fularul strans bine, am fugit unde am vazut cu ochii. Mi-am luat o esarfa de bumbac in cele din urma. Am considerat ca e bine sa cumpar ceva daca tot am ajuns aici. Esarfa e buna. E neagra. E cu flori alble. E mica. E frumoasa si… Drace! Imi dau seama ca, fara sa vreau si fara sa fi facut asta in mod premeditat, am cumnparat esarfa ca sa i-o dau ei. In urechi Bic Runga, cu “It’s over” se derula cu o depresie covarsitoare. Am plecat din Bazar flamand de ea si de o imbratisare simpla.

Joi eram ametit de vinul prea aspru baut la un amic. Vineri eram mort de oboseala, dupa un examen dureros de greu. Dar ea era in neuronii mei imprimata, avea deja gust si o simteam ca pe parte constituanta a alcatuirii mele. Ea, ea, ea, ea, ea, ea, ea… ea… ea… Si prea multe nopti in care am dorit-o si mi-am imaginat-o zambindu-mi mie, cu gura intredeschisa, pregatita ca pentru sarut. Trebuia sa o caut, sa o vad din nou, sa o intreb ce cauta in mintea mea si in pasii mei, peste tot. Cum o cheama oare?

Azi prima incercare. Am vazut-o intamplator iesind de la scoala. Invata in alt corp decat mine, eram cu niste amici. Am intrebat-o ce face. Si mi-a zambit usor, trista, asa cum o stiam deja. Cred ca nu facuse prea bine la vreun examen. M-a luat de mana, calma, m-a tras la ea si mi-a spus: “Du-ma la o bere, te rog”. Eram uimit, dezorientat si incurcat. Am dus-o intr-un bar pe care-l stiam ca fiind OK. Isi tinea capul in palme si nu spunea nimic. La masa eram doar noi doi, albi la fete si cu figurile obosite, trecute prin vremea cumplita de afara… Se vedea pe geam cum ninge tare si vanturile spulberau totul, suparate-foc nu stiu pe cine. Nici o secunda nu mi-a parut ciudat ca muzica din fundal era tot Bic Runga, “Heal”. Cumva, in capul meu toate care se petreceau erau legate de ea, de mimica ei, de asezarea parului ei, de acum, asa ca, fara sa fiu superstitios, am considerat un bun al meu faptul ca dintre toate posibilitatile tocmai Bic Runga se derula. Ea parea ca gusta sunetul si-l interiorizeaza, spre acele ore cand ochii ii vor fi decorati de lumina din iunie, intr-un hamac verde din gradina bunicii. Mi-a venit sa o iau de mana. I-am spus, oarecum fastacit si nesigur, ca, spre rusinea mea, nu stiam cum cheama si ca imi doream sa aflu asta. Cristina. Cristina se numeste. I-am zambit calm si i-am spus numele meu, insa in mine aveau loc explozii si schimbari de temperaturi prea bruste si ciudate, eram emotionat si imi venea sa ma urc pe masa si sa multumesc cuiva strain pentru ca e strain. Dar am tacut. Parca era 2 noaptea, iar masinile isi turuiau motoarele facandu-ma nervos. Nu eram in stare sa scot o vorba din mine. Si asta ma intimida si mai mult. I-am spus ca am o urgenta de care tocmai mi-am amintit si ca sunt nevoit sa fug. Am plecat. Apoi, pana acasa, m-am injurat intruna, intreg tramvaiul se holba la mine cum imi manifestam furia asupra cuiva imaginar care parea ca raspunde pe masura si sunt convins ca nu ar fi lipsit mult pana sa sune la politie sau la vreun spital daca nu coboram. In 2 ore am adormit bustean, cu un pahar de bere la cap, pe noptiera.

Semestrul 2. Bere neagra. Cristina e langa mine, imi face cu ochiul cand ma prinde ca ma uit pe furis la ea si ma saruta pe gat fugar. Ne uitam la un film, pe canapeaua din camera la mine. Eu o cuprind cu un zambet pana la urechi, copilaros, cu mana ceafa si o sarut apasat, promitandu-i ca-i fac o cafea imediat; si ma ridic, spre bucatarie. Maine avem ore de dimineata amandoi. Eu de la 8, ea de la 10. Cristina, te iubesc! Am gura plina de gustul tau, ochii plini de lumina ta. Apoi ii trag sosetele una cat una si le arunc prin camera, dansand pe Radiohead, sugubat. Dimineata ma striga usor din usa, “vino inapoi, e frig, ia-ti fularul, te rog”, iar eu urc scarile de la etajul 2 si vin si-mi incolacesc fularul pe dupa gat sarutand-o, urandu-i o zi placuta. Si rad binedispus.

Cristina are palmele umede cand facem dragoste si are ochii nebuni de frumosi. Are un compleu negru pe care-l poarta asortat cu o fusta mare, tiganeasca si suie. Cristina poarta ochelari cand isi citeste mail-urile si invata. Danseaza flamenco ca si cum ar fi ultima zi din viata ei. Noptile ma omoara cu iubirea ei si desi ma prefac ca nu imi place, sunt extaziat cand face asa si deprimat cand nu face asa. Cristina stie sa fie ca o sotie, ca o amanta, ca un prieten, ca un copil, ca o mama, ca o sora, ca o femeie. Are vise albastre unori si cand fumam iarba ne pierdem prin cearsafuri. Si mi-a promis ca niciodata nu o sa ne pierdem unul de celalat…


iggy pop – natzy girlfriend

Cristina

Posted in Ego, Marunt by adversize on Martie 18, 2008

Daca absolvirea unei facultati inseamna instalarea independentei in anumite privinte, atunci Cristina simtea din plin asta la mai multe nivele, in functie de activitatile pe care le desfasura constant in Iasi de la o vreme. Poate parea curios unui outsider observand tabieturile pe care ea si le-a autodezvoltat in solitudinea ei, cum este periatul parului in exces duminica seara, dupa ce a fost sa vizioneze saptamanalul film la Republica, insa Cristina, dupa 3 ani de la terminarea facultatii si activitate in diverse ONG-uri si organizatii bazate pe profit, din plictiseala sau din alte motive care variau in functie de anotimp, bani si chef, a simtit nevoia unor deprinderi, unor activitati personale care sa ofere oarecum o siguranta, care sa reflecte intr-o masura cat de cat constanta un lucru sigur, care nu se schimba de la o zi la alta, cum e taxa auto sau Declaratia de Independenta a Provinciei Kosovo.

Cristina are 26 de ani, e mica de statura si nu stie sa lupte pentru ceea ce isi doreste. Clacheza des desi nu atat de tare incat sa se piarda de sine de tot. Pierde lucruri si uita deseori unde si-a lasat cheile sau rujul de un rosu carmin. Mama ei, Georgiana, are cercei mari de aur in urechi si e o femeie plina de vise si sentimente nobile. Seara, inainte de culcare isi intinde pe fata laptisor de matca si apoi se schimba intr-un kimono de un albastru rapitor apoi se furiseaza in pat langa sotul ei intreband in soapta, de fiece data, “oare ce face Cristina? E bine acolo?”. Cristina e bine. De obicei nu simte nimic, isi aplatizeaza orice sentiment de teama de a nu se simti prea singura sau sa o cuprinda, ca inainte vreme, o stare apasatoare de insignifianta si tristete nejustificata, un soi de depresie fara fond si fara sfarsit care dureaza cate 3 saptamani sau si mai mult cateodata. In fiecare dimineata, inainte sa plece la serviciu, isi priveste cateva minute colectia de CD-uri originale, ca si cum ar vrea sa se asigure ca niciunul nu lipseste din rand sau sa le spuna, fiecaruia in parte, “la revedere, dragul meu”. De ce a investit atatea sentimente in colectia aceea de CD-uri nici ea n-ar fi putut spune. Le asculta cateodata de dimineata pana seara cand are timp si le mangaie cu privirea foarte atenta, prin minte trecandu-i amintiri de pe vremea liceului, din Braila, cand mergea pe faleza cu prietenii si se inghionteau si radeau nepasatori. Acum gata. Se vrea o femeie serioasa cu perspective marete, un viitor stralucit asezandu-i-se enorm in fata picioarelor ei, gata sa fie incalecat si dominat. Ea stia ca are mult de muncit si de tras pana i se vor indeplini visele, insa mai stia si ca visele ei nu tintesc prea sus, iar asta o cam dezamagea. Pentru ca, isi spunea, cum dracu sa tintesti prea sus cand nici nu stii incotro s-o apuci sa nu te simti ca dracu si singura si neprotejata si atat de libera in alegeri incat pare ca nu mai exista nimic bun de ales? Si se simtea derutata de cele mai multe ori fara sa gaseasca, sa stabileasca clar ce anume o deranja sau o punea in stituatia de a se simti derutata. Cateodata toate mergeau struna, seful nu facea gura mare, colegele erau dragute si incetau sesiunea de barfa si de intepaturi iar soarele parea ca straluceste mai viu si capul nu o mai durea. Alteori toate se aratau ca dracul, nimic interesant, nimic bun de ales, seful era cu curul in sus, mofturos si nesatisfacut de nevasta-sa, cu gura mare si pus pe cearta. Colegele, toate, ciufute, barfind pana si o vrabie nenorocita care a indraznit sa-si puna piciorusele pe pervazul sediului lor din Piata Alexandru. Capul… dezastru. O durere ascutita, de nerezolvat, ca si cum cineva i-ar fi trecut o andrea prin craniu in mod repetat, sadic. O durea ingrozitor capul mai ales cand, sosita acasa de la servici, dupa o zi teribila si fara nici o satisfactie profesionala, nu reusea sa adoarma desi a stat in cada mai bine de jumatate de ora si a citit putin din Sartre si chiar a mancat o ceapa intreaga, convinsa ca macar asta ar trebui sa exercite un cat de mic efect. Si se chinuia cate doua, trei ore sa adoarma, se sucea si rasucea in pat, prin minte ii treceau mii de ganduri, legate de Georgiana, mama ei, de cunostintele ei, de lipsa unor rezultate pozitive la medicul de familie, legate de cate un contract incheiat in beneficiul unui prieten de-al sefului ei, legate de ea, de singuratatea ei, de dorinta de a iesi in lume, de a fugi de toate, de a lua cocaina numai sa se desparta de Cristina cea zilnica, monotona, prinsa intr-un angrenaj obositor si imbatranitor, toate, toate, fara un sfarsit clar, bine definit. Intr-un final adormea, chinuita si transpirata toata, cu ochii usturand-o si capul lovit de aceeasi durere fara sfarsit chiar si dupa pumnii intregi de hapuri ingurgitate. Cristina a inceput sa aiba aceste dureri de cap din anul II de facultate, dupa prima sesiune, din iarna. Dupa ce a terminat cu ultimul examen si a aflat rezultatele, care erau pozitive, a iesit cu prietenii la o bere si a baut toata noaptea, ca sa sarbatoreasca, la inceput, notele bune capatate, iar apoi de dragul bautului cu cei cunoscuti si saruturi furise si atitudini de bravada, de falsa nepasare si confort. A ajuns acasa dimineata, pe la 7, iar a doua zi pe la pranz, a inceput sa o doara atat de tare capul, cum niciodata inainte nu a mai simtit asa ceva, niciodata nu a mai patit sa se trezeasca dintr-un somn de mahmureala direct intr-o stare atat de cumplita. Si durerea a tinut cateva zile, timp in care a frecventat toate farmaciile din apropiere sa se aprovizioneze cu Algocalmin si Nurofen si orice alt remediu care putea sa calmeze durerea atroce pe care o simtea. Dar durerea nu disparea si ea dormea doar cateva ore intr-o noapte si tot timpul se simtea sfarsita, gata sa lesine, sa clacheze fizic. De atunci a facut zeci de controale si vizite la doctori insa nimic ciudat sau anormal nu a reiesit la analize. Durerea revenea, cateodata o data la o luna, alteori mai rar, in functie de gradul de stres si nervi pe care ii capata la servici sau chiar singura, luand-o razna in casa, de nagasit, de nevazut cu zilele…

A trecut mult timp de cand nu a mai avut pe nimeni pentru ea, nimeni pe care sa iubeasca, pentru care sa se culce mai tarziu sau sa gateasca ceva sui, ciudat. Si de cele mai multe ori asta o apasa. Ce e drepta, nu are nici destul timp sa iasa, sa construiasca o relatie normala, in care partenerii sa se dedice unul celuilalt, dar totusi, are nevoie de asta extrem de mult, are nevoie de sex, de mangaiere, iar sa stie ca cineva o asteapta acasa chiar si cu o portie de cartofi prajiti facuti doar pentru ea ar bucura-o enorm si ar fi sarit in bratele lui ca un copil fericit ca si-a primit cadoul ala dorit multa vreme. Dar niciodata nu e nimeni acasa la ea. Nici macar un caine nu are, nici nu se omoara cu animalele de casa, dar nici nu ar avea destul timp pentru un animal de casa. Pana si acela are nevoie de atentie, de afectiune, de cuvinte adresate in directia lui, iar ea isi ia si acasa contracte si facturi si uneori termina tarziu tare treaba si e atat de obosita incat nimic nu o mai poate sensibiliza.

Cateodata, cand iese in oras in week-end, mai cunoaste cate un tip pe care il considera misto, sau de treaba sau mai zalud, mai imaginativ, mai sexy, mai ciudat, mereu altul si mereu ajunge in 20 de minute sa nu se mai simta atrasa de el, iar asta o pune pe ganduri. Oare si-a pierdut interesul pentru barbati? Sau poate, datorita stresului, oboselii sau starii ei de rahat i-a scazut libidoul intr-atata incat sa nu mai poata accepta in intimitatea ei un barbat? Si raspunsul nu vine aproape niciodata. Nu si-l da, nu vrea sa-l stie, mereu il ocoleste si-l alunga, ca pe o piaza rea, de neconceput. Oricum ar fi, stie ca are nevoie de atingere umana, de sprijin sa ofere si sa primeasca, are nevoie de mai putina independenta si solitudine. Nu e vorba ca nu are prieteni. Acum are cativa. Are si amici. Nu prea de incredere si nu prea stabili, insa sunt acolo, fiinte vii, cu dorinte ca si ea, cu probleme de rezolvat sau povesti de spus. Intotdeauna e bucuroasa sa asculte povestea cuiva, macar cat sa uite de a ei, care nu are urcusuri sau fluctuatii importante decat la salariu, cand nu se poate decide in ce sa investeasca banii mai cu cap. Niciunul din tipii aia pe care ii cunoaste nu pare sa fie stabil, sa fie capabil sa ofere siguranta sau sa treaca peste atatea greseli pe care singura si le vede dar nu are pentru cine sa le remedieze. O data, cand a baut cam mult whiskey cu energizant, a cunoscut un tip interesant, Robert se numea, care avea ochii oblici, de asiatic, niste ochi minunati si adanci. L-a luat acasa, a facut dragoste cu el, au luat micul dejun impreuna dimineata apoi l-a scapat. Robert s-a speriat de cate avea ea de spus, de curiozitatea ei bolnavicoasa in ce priveste dependenta de alcaloizi si efecte, s-a speriat de firea ei aruncata fara nici o prevedere asupra oricui ar fi binevoit sa sta o ora langa ea si sa o priveasca, sa o inteleaga. Si ea a inteles ca e nevoie de mai mult decat sa fii deschisa si corecta fata de celalalt, de mai mult decat sa te arati dipusa sa oferi afectiune. E nevoie sa capeti increderea celuilalt prin tocmai acea siguranta pe care atat de mult ea a cautat-o la ceilalti. Acea siguranta a zilei de maine impreuna cu el cand stii ca nu te va trada pentru o prostie sau nu va renunta cand tu nu te poti ridica de jos de durere sau angoasa profunda, de disperare. Esecul acesta a descurajat-o si mai mult si cu atat mai greu a reusit sa construiasca o relatie cu cineva, fiind urmarita de gandul esecului din start. Asa ca s-a concentrat si mai mult asupra lucrului, asupra serviciului si maririi constante de salariu, a evolutiei in functie. Ce e drept, prea departe nu a ajuns, inca e tanara, mai are de tras, de suportat si de zbatut. Insa poate spune ca se cunoaste o diferenta semnificativa fara de primele luni, cand era tratata ca o sclava si nimeni nu vorbea cu ea de parca avea tifos exantematic. Zilele acelea s-au dus, duca-se dracului cu tot ce au continut, atat de otravitor pentru felul ei de-a fi.

Cristina e constienta ca nu e o felie de geniu si ca posibilitatile ei mentale sunt limitate. Stie de asemenea ca nu poate ajunge prea sus cu job-ul pe care il are acum si ca nevoia de avea pe cineva in viata ei devine tot mai acuta, mai stringenta. Toate acumulate nu sunt prea impulsionante si viata ei pare dezastruasa desi nu e chiar asa.

Vineri seara, obosita si cu degetele tremurand de frig, a iesit in oras. Era devastata. Tatal ei a suferit un atac cerebral si ea nu stia ce sa faca, cum sa reactioneze. Nu se simtea bine deloc dar nici nu era in stare sa spuna ce se intampla cu ea, unde-i sunt gandurile si cat de tare ii bate inima. Pentru cateva secunde avea impresia ca inima-i a incetat sa mai bata, ca, obosita si ea si derzradacinata de sine, s-a oprit si a incetat sa mai vrea ceva. Exact ca ea, Cristina. Doar e inima ei. Doar… Georgeta nu i-a spus mare lucru si in vocea ei a sesizat o determinare frustrata de a trai, indiferent ce se va mai intampla. Cristina, Cristina, ce ma fac eu acum? Cristina nu i-a raspuns nimic. A inceput sa planga si a stat cateva minute ca moarta, fara sa stie ce e cu ea, tintuita pe scaunul din birou. I-a inchis telefonul mamei ei in timp ce vorbea. Niciuna dintre ele nu avea nimic de spus care sa conteze dar era o nevoie naturala de a scoate niste sunete din corzile vocale menite sa linisteasca pe cealalta. Dar nu, Cristina si-a infranat deodata orice impuls. A spus ca va veni a doua zi acasa, sa fie bine pana atunci. Vor vedea ce trebuie facut. Si a inchis. Nu voia sa o vada seful ei atat de distrusa asa ca si-a luat o mina serioasa, de nepatruns si a terminat treaba. Seara a plecat cum a venit, fara sa salute pe nimeni, fara sa vada pe cineva in drumul ei. Nu s-a dus acasa ci direct in Kaze, sa bea ceva, sa planga, nici nu stia exact ce sa faca. Poate va gasi pe cineva, poate se intampla asa, ca-n filme, apare unul care intelege ca se intampla ceva extraordinar cu ea si o prinde de mana macar, sau macar o mangaie pe crestet. Doamne, cata nevoie avea acum sa fie stransa in brate, sa lesine, sa faca ceva, orice, care sa o linisteasca putin, care sa o puna jos, pe un scaun. Si nimeni, dumnezeule, nimeni pentru mine in toata lumea asta de rahat! Uite, astia doi se tin de mana, poate chiar se iubesc. Pizda ma-si! La dracu cu toate, cu viata asta de rahat si singuratatea si toate, toate…!

A intrat in Kaze, acolo zgomot, majoritatea fetelor erau zambitoare, erau calme si calde, pentru ei nu s-a intamplat nimic. Nu e tatal lor cel care a murit astazi. Nu-i doare nici in cot de durerea ei. Singura ca-ntotdeauna trebuie sa-si duca crucea, sa sufere tacand, Pastele mamii lor de dobitoci!

– O vodca cu lamaie, te rog.

A baut vodca, nimic nou, nimic nu s-a schimbat. Tot doare, tot nu stie cum sa faca sa nu se mai simta atat de apasata, de goala, de incapabila si anosta. Inca o vodca. Ptiu! Da-mi si gheata, ca e scarboasa asa!

– Salut! Eu sunt Narum. Asa ma cheama.

– Sa te fut, Naru, pe tine si toata familia ta! Ce vrei?

– Ho, femeie! Ce dracu ai patit!?

– Scuza-ma, Naruc, cum te-o chema. Doar ca n-am chef de taclale acum…

– Ok, nici o problema. Dar nu e nevoie sa fii atat de scarboasa. Pot pleca si fara asta…

– Foarte bine! Iti doresc o seara buna!

– Pa!

Si a plecat de langa ea. Ce facea Cristina? Se injura singura. De-abia a asteptat sa vina cineva langa ea, iar acum, ca a venit, i-a tras un sut in fund fara sa se gandeasca de doua ori. Nu stia de ce a facut asta. E clar ca s-a eliberat putin, dar si-a facut si mai mult rau astfel pentru ca de data asta simtea nevoia disperata de a fi luata in brate si tocmai ea si-a taiat craca de sub picioare. Nu, nu se poate. Trebuie sa-l chem inapoi. Ceapa ma-ti de bursuc! Am nevoie de tine… Narum era la o masa mai incolo, cu o bere neagra in fata, privind la un monitor unde se derula una si aceeasi reclama la Pepsi. Bullshit! Ce sa-i spun acum?

Naru, uite care-i treaba! Eu…

Narum! Narum ma cheama, femeie!

Uokei! Narum, ma scuzi. Eu am o problema. Una mare si imputita, iti spun drept. A murit taica-meu…

Si Cristina a amutit. Era prima oara cand spunea asta cu voce tare si suna ca naiba, mai mult, suna ca si cum taica-sau chiar murise acolo, langa ea. Vociferand asta realitatea aparea si mai cruda in mintea ei si tot alcoolul ingurgitat si-a pierdut efectul instantaneu. Nu mai stia ce sa spuna. Deodata ochii i s-au umplut de lacrimi, Narum n-a apucat sa spuna nimic. Cristina a izbucnit intr-un plans teribil, zguduita toata, cu parul in ochi si bratele tremurand de emotie, de oboseala, de nervi ca s-a intamplat ce s-a intamplat, de ciuda, de orice.

Tu femeie, stai jos, te rog. Uite, ia o gura de bere. Hai, putin, calmeaza-te. Nu stiu ce sa spun, a naibii situatie! Calmeaza-te, te rog. Nu mai plange, femeie…

Ma! Striga Cristina plangand. Ma, omule, m-am saturat dracului de viata asta! Crede-ma, nu mai pot, nu mai stiu ce sa fac cu mine, cu toti din juru-mi! Baga-mi-as! Nu mai stiu, Narum…!

Narum a luat-o in brate. Asa cum ea s-a dorit. Iar acum nu simtea nimic. Nu simtea ca recunoaste acel sentiment de usurare pe care inainte vreme il recunostea imediat, nu simtea nici ca e ok asa cum este, avea impresia ca nu mai simte nimic. Si lesina. Narum se sperie, nu stia ce sa faca in situatii de genul asta si striga la barman sa cheme o ambulanta, ceva. Un om de la o masa vecina il intreba ce s-a intamplat si apoi o lovi destul de tare peste obraji si-i dadu cu apa rece pe gat, pe frunte. Cristina dadea semne ca-si revine, isi deschise ochii apoi se uita in jur dezorientata.

Gata, femeie. Acum esti mai bine. Ptiu, ce m-ai speriat! Nu stiam ce sa-ti fac, cum sa te trezesc.

Lumea din jur se retrase la mesele lor, spectacolul se sfarsise. Narum o lua de brat, Cristina tot nu scoase un cuvant de cand si-a revenit, apoi chema un taxi prin telefon. Ea se urca, masina porni, insa dupa cateva secunde opri si ea cobora, facandu-i semn lui Narum, sa vina pana la ea.

Mergi cu mine!

La tine? Nu stiu…

Nu, mergi cu mine! Daca vrei mergi cu mine acum, daca nu, nu. Insa maine dimineata vreau sa mergi cu mine la tata.

Femeie, eu nici nu stiu cum te cheama, ce spui?

Cristina! Mergi sau nu?

Pai nu stiu ce sa spun… Maine…

Vino la mine, te rog. Nu vreau sa fiu singura toata noaptea.

Narum se sui in masina langa ea, pe bancheta din spate. O ajuta la coborare, cand ajunsera, sa paseasca afara apoi o urma in blocul in care locuia ea. Dupa putin timp Cristina era sub dus, plangand din nou, cu inima stransa cat un purice, cu genunchii adunati la piept, lovita de sine si de moartea tatalui sau. Acum ce sa-i spuna lui Narum? El sta pe canapea, mofluz, fara sa stie nici el ce sa spuna, cum sa reactioneze, probabil se si teme sa nu zica vreo prostie, iar ea e atat de golita de toate si atat de obosita. Intra in camera goala si-l ruga sa faca dragoste cu ea. Nu mai dorea sa se gandeasca la nimic, nu mai dorea decat sa faca dragoste, sa-si bage picioarele in toate pentru moment.

Dimineata era inca intuneric cand s-a trezit. Narum dormea. Acum simtea o oarecare rusine sa-l trezeasca, sa-i spuna sa se imbrace si sa vina cu ea, la inmormantare. Nici nu stia ce e cu el, de unde e si tot tacamul. Dar l-a trezit incet, mangaind-ul pe frunte, pe buze, cu degetele. Narum s-a trezit buimac dar si-a dat seama curand unde se afla si a inceput sa se imbrace. N-a spus nimic, parea ca e suparat sau ceva. Cristina l-a luat de brat si l-a rugat sa se aseze pe patul in dezordine, langa ea.

Vii?

Cristina…

Deci nu vii…

Femeie, stai sa ma trezesc putin. Nu stiu ce sa spun, de-abia te cunosc, nu vreau sa stric nimic, nici sa complic lururile.

E ok. Hai, ca trebuie sa plec. Pierd microbuzul.

Vin!

Vii?

Vin! Merg cu tine.

Ti-e foame? Iti dau ceva sa mananci? Fac imediat doua ochiuri, mai am putina smantana…

Nu, lasa. Nu mi-e asa de foame, plus ca mi-e ciudat sa mananc acum.

Ok. Nici eu nu mananc. Mergem?

Haide.

S-au imbracat amandoi, Cristina a incuiat dupa ei si s-au indreptat spre Vama Veche, pe jos. Afara burnita si era frig, le inghetau nasurile. Faceau pasii regulati si mari, ca si cum marsaluiau spre ceva, spre ziua de maine sau spre cucerirea unui front vechi, cunoscut. In Braila au ajuns dupa ora pranzului, nimeni nu-i astepta in statie. De acolo nu aveau mult pana la casa ei. Cat a durat drumul pana in Braila de-abia au schimbat doua, trei vorbe, si acelea silite, fara chef. Cristina nu simtea nevoia de a se mai deschide o data in fata lui si o mai apuca din cand in cand ciuda ca l-a luat dupa ea. Ce sa faca el acolo? Ce treaba are el? De ce a venit? Dar pana la urma i-au trecut toate, au apucat-o emotiile pe masura ce se apropia de blocul ei. A sunat la usa, i-a deschis o ruda nu prea apropiata, cu un neg urat in barba, ca o vrajitoare. Fara sa vrea, a considerat asta de rau augur. Apoi a vazut-o pe maica-sa, terminata, sumbra si tacuta, intr-un fotoliu, inapta sa mai comunice, sa mai planga sau sa-ti tipe durerea. Cristina s-a hotarat sa se tina tare, sa nu se lase doborata de tot, sa poata contitui astfel un punct de sprijin pentru Georgeta, care se dezumanizase si parea o leguma. Narum tacea, nu stia ce sa spuna, unde sa se aseze sa nu stea in calea nimanui. In casa era lume multa. Toti cu figuri serioase, pline de o mai mult sau mai putin falsa suferinta. Iar Georgeta, biata de ea, era goala de sentimente si simtea ca nu mai avea nimic de oferit nimanui. Cristina a tinut-o in brate minute in ir, plangand muteste pe umarul ei si mangaind-o pe par ca pe un copil ranit, cu inima franta.

A doua zi l-au ingropat pe tatal Cristinei. Era palid, cu trasaturi frumoase si cu mainile impreunate pe piept. Cristina l-a tinut pe Narum aproape de ea tot timpul, ba il tragea de maneca, ba il cuprindea de mijloc, cu ochii umpluti de lacrimi dar fara sa scoata un sunet, fara sa scanceasca sau sa dea de inteles ca e doborata. S-a facut slujba la biserica, s-au dat bani, Georgeta s-a umplut de datorii, Cristina la fel, Narum se simtea mai rau decat in toata viata sa…

Cristina trebuia sa plece la lucru, altfel isi pierdea job-ul. Era atat de nervoasa din cauza asta incat nu de putin ori l-a inghiontit si bruscat pe Narum fara motiv. Se gandea ca biata ei mama va ramane in grija unor rude care nu vor avea grija de ea asa cum s-ar fi cuvenit sau care nu au sa o inteleaga cum trebuie, nu am sa o trateze cat mai bine. Poate exagera, dar nu mai conta, voia ce e mai bine pentru Georgeta. Dar, intr-un final, nu avea de ales. Ar fi luat-o cu ea in Iasi, insa acolo tot singura va ramane aproape intreaga zi pana va ajunge ea, Cristina, acasa de la servici. De acum ce sa mai faca? A stat putin de vorba cu Georgeta, i-a explicat cum sta situatia si i-a promis ca va veni inapoi cat de curand va putea, sa stea cu ea, sa mai vorbeasca, sa vada ce mai trebuie facut, ce mai are nevoie…